O, suflete-aminteste-ti privelistea murdara
Ce-atat de mult candva ne-a umilit
In dimineata-aceea cu molcom cer de vara:
Un hoit scarbos, pe un prundis zvarlit.
Isi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin.
Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adanc si linistit
Vrand parca sa intoarca Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar insutit.
Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Imbobocind asemeni unei flori...
Simtind ca te inabusi, ai sovait deodata
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pantec pe care muste